vine o vreme, in viata oricui, cand se trage o linie si se lanseaza din subconstient o evaluare a tot ce-am fost, a tot ce suntem, sau ni se pare ca suntem.
cu cat devenim mai constienti de diferentele dintre ce suntem si ce ni se pare ca suntem, cu atat mai mare efortul de acceptare a realitatii in detrimentul mai facilei autodedublari interioare.
mi-e greu sa spun ce este de invidiat – dominatia auto-iluziei sau a rationalului…ca peste tot, echilibru total intre versiuni. Daca insa am ajuns in etapa de auto-evaluare, singurul lucru care ramane cert este ca unica iesire din imbratisarea depresivitatii este acceptarea sinelui, impacarea cu propriul sine.
Odata restabilita realitatea, revine linistea. Linistea impacarii cu ceea ce suntem si, mai ales, cu cei care am esuat sa fim.
Pe aripile vantului,
pe aripile timpului,
pe aripile gandului,
pe aripile visarii.
Zbor….
In sus, in jos si-n lateral,
pe toate coordonatele
meridianului „sine”.
Acum, ca m-am localizat,
pot pluti o vreme spre mine insami.
Lin. Tihnit. Impacat.
Plutire…
Spre cea de ieri,
spre cea de azi,
spre cea de maine.
Impacare.
Cu cea care am esuat sa fiu,
si, mai ales,
cu cea care sunt.
ceraselanicolas 